Ştefania Coşovei sau Coana Mare sau prea batrana pentru noi si prea tanara pentru ei, cu a sa invenţie brevetată "doamnă în pat şi curvă în societate", membră a Uniunii Scriitorilor, cam aşa suna o scurta descriere. Om de televiziune, se lasa de meserie şi se apucă de ce era în criză de identitate în 2000 în România: literatură. Cu toate astea, nu este un scriitor douămiist. Debutează într-un proiect de proză scurtă în Les annes folles du socialisme alături de Traian T. Coşovei. În 2002 publică De la Piedras Negras la Nuevo Leon, balade mexicane povestite din auzite şi tot în acelaşi an debutează în proza de lung metraj cu romanul Deziluziiiluzii care intră automatat în vizorul Uniunii Scriitorilor, fiind nominalizat la premiu. În 2004 Horia Gârbea scoate o antologie de proză, Repetiţie fără orchestră în care Ştefania întră cu un grupaj literar. Diferenţa de a fi este ultima carte publicată în 2004. De 6 ani are nenumarate apariţii în proza literară, fiind de meserie scriitor şi nu part time. Daca mergi la Muzeul Literaturii Române o găseşti pe Ştefania Coşovei la birou.
Cu un statut bine stabilit în literatura română, Ştefania uimeşte în continuu prin prospeţimea scriiturii: 100% feminină, nefrustrată dar extrem de frustrantă; nu se integrează în nici o generaţie, în nici un curent actual. Un observator sceptic şi atent este capabilă de o reprezentare exactă fără să-şi propage în scris tot ce nu pot femeile: fumuseţe, spirit puternic, natural şi totuşi protejat şi un umor prea lugubru fără să înfunde cârciumile ca participant direct. O identitate literară aparent masculină, oferă cea mai sinceră şi degajată lectură; din păcate (din fericire) este mai greu de tradus pentru că scrie absolut româneşte pe româneşte. E periculoasă pentru că nu ştii niciodată ce urmăreşte.
De aici încolo, o proză inedită, nepublicată, Mânuţe generoase marca Ştefania Coşovei:
Un nor de praf de mărimea unei ciuperci atomice trece pe deasupra cartierului. E o vară apocaliptică, mereu neaşteptată, plouă câte trei-patru minute după care iese un soare bolnav, pâclos, otrăvitor.
Aurel traversează strada care îl desparte de bodega lui Bibi şi înjură gros şi degeaba. Asta după ce tocmai trăsese o flegmă pe cel mai urât maidanez din Floreasca, găsit de boschetarul Curcă într-o ladă de carton, recuperat, resuscitat, hrănit şi botezat Costică. Costică schelălăie şi fuge spre gardul de fier forjat al pieţei pe care se pişă lung.
Condus de norul de praf, ca de destin, Aurel salută muşterii de pe terasa de cartier, dă mâna cu patronul Bibi, ciupeşte de cur pe nevasta unuia, un dobitoc, ce nu merită el aşa femeie bună de futut, râgâie şi se aşează cu greu pe unul din scaunele de plastic. Pentru că Aurel e talie mare, matahală rău mirositoare, burtoasă şi păroasă ca un mistreţ, cu voce de rinocer în călduri, cu barba sură şi neîngrijită şi cu apucături de fanariot dobândite pe vremea cruntei dictaturi pe care o regretă pe la toate mesele.
Dar e foarte cald, şi praful se lipeşte de feţele transpirate ale clienţilor, le intră în halbe, între dinţi, sub gingii, sub unghii, îi transformă în fantome – un cartier de fantome, un oraş de fantome, o ţară de fantome singure, mâhnite, resemnate. Peste toate, ca un cavaler al Apocalipsei, neobositul Aurel, fost marochiner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, actualmente rentier, scuipă scurt printre mormintele dinţilor şi zice cu voce tunătoare:
-Ce? Cum? Păi cine pula mea mai citeşte Balzac în ziua de azi? La anul 2006? Cui mai trebuieşte? Auzi, bă, Cristeo, tu citeşti, mă, Homer? Hai, noroc, că vă ia mama dracului....
Norocul lui Aurel e că nevasta lui Bibi lipseşte de la terasă. Îşi plimbă câinele, îşi reface coafura sau garderoba în vreun loc numai de ea ştiut, unde nu ajung zgomotele şi praful zilei. Astfel că Aurel poate scuipa în linişte peste capetele fantomelor, se poate băşi ridicând pe rând câte o bucă şi scremându-se până când maţele lui puturoase aruncă gazul eliberator ce îşi ia zborul ca o armă de distrugere în masă şi se opreşte sub nările unor fantome ce halesc mititei cu muştar. De obicei, fenomenul numit s-a băşit Aurel se petrece pe la orele serii, când cartierul e calm, fantomele sunt bete iar Bibi devine îngăduitor din pricina unor şpriţuri trase pe blat, în spatele barului.
Din când în când, un moto-compresor trece prin faţa cârciumii. Zgomotul îi asurzeşte pe toţi, câinii cartierului încep să latre, gospodinele scuipă cu năduf în urma lui iar vecinul, domnul Crizantemă, abia sculat din somnul de după amiază pune mâna pe telefon să-i reclame pe-ăştia că nu mai termină în pizda mă-sii de asfaltat o stradă de numai 150 de metri.
La radio e ora ştirilor. Se anunţă începerea celui de-al treilea război mondial, Israelul atacă Libanul, Siria se implică, America nu se implică... chestii de-astea în care Aurel nu se bagă... Oricum, el va muri într-un şanţ, beat-mort, cu muşte la bot, cu capul pe un şobolan... aşa i-a prezis maică-sa... se cacă pe toată omenirea, care s-a înmulţit îngrijorător... o selecţie e necesară, statisticile ne arată că... un război mondial e ca o igienă a lumii...
Norul de praf se încăpăţânează deasupra cartierului. Pictorul Cristian apare pe terasa lui Bibi întotdeauna la orele 13. Salută politicos, strânge ori pupă mâini şi se adresează lui Aurel:
-Camarade Varlaame! Aici mi-erai? Dai şi tu ceva, sponsorizezi astăzi cultura... arta?
-Aici, monşerule! Take a sit!... Bucătare! O bere caldă pentru amicul nostru, pictorul! – face Aurel către Bibi bucuros de oaspetele său. Apoi, cu gesturi studiate, scoate din buzunar un snop de bancnote şi începe să numere; suspicios, privind în jur, apoi la bani, apoi peste gard, la muncitorii care tocmai au spart o conductă de gaz cu lama buldozerului.
Un zgomot puternic şi un miros usturător pun stăpânire pe cartier. Fantomele de la mese se îngrijorează, dar nu foarte mult. Pictorul Cristian, om prevăzător, calculează în gând perspectivele acelei zile, pericolele unei explozii care ar putea pune capăt... mă rog... îşi dăduse opera... gloria îi era asigurată. Nu părăseşte terasa, dar, prudent, se îndepărtează cât mai mult de gheizerul puturos.
Se dau telefoane la poliţie, la pompieri, vecinul Crizantemă înjură guvernul, Aurel îşi bagă pula în ei de politicieni, câinele Costică participă şi el cum poate la îngrijorarea generală, adică miroase la cur o căţeluşă de rasă rătăcită pe-acolo...
Oraşul e putred ca o bubă ce stă să se spargă, fantomele sunt anonime şi mute ca nişte omizi uriaşe; lâncezesc bete ori leneşe, fricoase ori în derivă, fără idealuri, fără repere, fără nume, fără însuşiri... Gazul metan goneşte pentru un timp norul de praf şi peste cartier se lasă o linişte unsuroasă prin care, de la un aparat de radio legat cu sârmă deasupra aragazului lui Bibi se aude un glas femeiesc răguşit, obosit-senzual: „După ce ai făcut cunoştinţă cu penisul lui, putem să trecem mai departe... Este nevoie de ceva îndemânare şi experienţă pentru a deveni o expertă în sex oral, pentru a-i oferi lui plăcerea pe care o caută şi pentru a te bucura şi tu în acelaşi timp de experienţă. Să trecem la lecţia întâi... Unde trebuie să te găseşti când îi faci sex oral? Răspunsul este: oriunde îţi vine ţie uşor să o faci: în pat, în masină, pe jos, între picioarele lui, peste el...”
Aurel ciuleşte urechile. Are o privire tâmpă şi un zâmbet senil-pofticios. Se ridică cu mare greutate şi, pretextând ca goleşte scrumiera, se apropie încet, vrând să aprofundeze înţelesul acelor vorbe, de aragazul lui Bibi.
Postul de radio finanţat de o comisie a Comunităţii Europene îşi continuă lecţia de libertate de expresie: „Ce să faci cu sperma? Există femei pentru care gustul spermei a devenit ceva obişnuit, chiar plăcut, dar există şi multe femei cărora le displace profund ideea de a gusta spermă. Dacă nu iţi place, nu te poate obliga nimeni să înghiţi spermă... Ejacularea poate fi considerată punctul culminant al actului sexual oral ce se desfăşoară pe buze, pe limbă, în cerul gurii sau în fundul gâtului; privind lucrurile din acest punct de vedere, în cazul în care gustul spermei te deranjează, poate ar fi o idee bună să încerci să îl cultivi în timp. Pe de alta parte, ejacularea se poate produce şi afară, printre avantajele oferite în acest caz numărându-se spectacolul jeturilor de spermă sau senzaţia caldă a lichidului seminal ce cade pe piept, pe sâni şi... de ce nu... pe... faţă. Dacă e să privim lucrurile despre care am vorbit mai sus numai din punctul de vedere al bărbaţilor, este firesc ca aceştia să işi dorească să termine în interior ci nu afară... Acest lucru provine din dorinţa instinctuală a acestora de a penetra, fără a avea vreo importanţă prea mare pentru ei dacă partenera înghite sau nu sperma...„
Considerând că nu a ascultat îndeajuns, cuprins de un fel de frison al creaţiei, sprijinit de zidul cârciumii ca de propria-i memorie erotică, Aurel se adresează mânios concitadinilor de la mese:
-Clanţa matinală! Ăsta e viitorul sexului! Sfânta clanţă matinală! V-am spus eu!
-Lasă, măi, Aurele, mai bine povesteşte-ne puţin cum era să fii turnător? Aveai remuşcări? Îţi turnai colegii, amicii de şpriţuri? Erai conştiincios, punctual, turnai la timp? – se aude provocator glasul pictorului Cristian.
-Căcat! – se desmetici brusc Aurel. Tu n-auzi, băi, pictore, că lucram în comerţ? Eram obligat să fiu turnător! Prin fişa postului! Dar nu de mine aveau ei, nevoie... de vreo două ori m-au deranjat... odată când trebuia expulzat un arab din ţară şi altădată când am dat o referinţă despre unul... ca să-l bage în partid... Trebuia să aibă caracterizări... mă rog... ceva... de bine... Şi eu nici nu îl cunoşteam! Dar m-au rugat băieţii, înţelegi?
-Şi ce ai scris acolo? De bine, vreau să spun... dacă nici măcar nu îl cunoşteai? – se băgă şi patronul.
-Că ştie limba franceză!
-Ce? Păi ce legătură avea asta cu partidul, măi Aurele?
-Păi avea, că omul avea o misiune în străinătate, înţelegi? Şi nu putea să plece fără să fie şi membru de partid! De-aia am scris că ştie limba franceză! Ce era să scriu acolo? Dacă nu cunoşteam omul?!
-Şi arabu’?
-Despre arab ce-ai scris?
-Că bea, că umblă cu curve... de unde să mai ţin eu minte, măi? Că asta e de mult... din timpul cruntei dictaturi! Am turnat la Securitate! Ha, ha, ha! Aşa erau vremurile, domnilor... lucram la hotel, recepţioner şi vine un grup de polonezi... nişte beţivani care făceau bişniţă cu marfă cumpărată din Turcia... o vindeau aici şi banii îi schimbau în dolari... aveau voie cu valută în Polonia.
-În ce an? – se răţoieşte pictorul.
-Ce importanţă are asta? Polonezii aveau voie să deţină valută! Altceva doream eu să relev... şi mă tot întrerupeţi cu metode securistice... Era o gagică în grupul de polonezi... minionă, blondă şi beţivă... ne înţelegeam de minune... şampanie şi, pe urmă, limba gimnastică!
-Ce limbă?
-Limba gimnastică şi... sexul! Aşa ne înţelegeam, monşer, că ea nu ştia decât poloneza... aşa că în pat ne desluşeam de minune!
- Bine, bine... dar ce legătură are asta cu Securitatea? – se trezeşte o fantomă care bea un vermut ieftin.
-Ce te bagi, băi, şi tu în seamă ca chiloţii-n cur? Are legătură, sigur că are, că trebuia să scriu cum îmi petrec timpul cu poloneza, despre ce vorbim, ce subiecte abordăm... În fiecare dimineaţă mă vizita căpitanul Ungureanu: „Ai scris, Aurele, ai scris ce-aţi făcut aseară la Lido, la Ambasador...?” Ce să scriu, domnule, că mă săturasem! În fiecare zi mă aşezam la birou, luam o foaie albă şi începeam să scriu: „Sursa informează că”... Că ce? Că mi-o trăgeam cu poloneza după ce beam şampanie? Ha! Ha! Ha! Am turnat la securitate! Păi, dacă făceam poliţie politică, cum e de bon ton să te exprimi acum, eram cel puţin milionar! Pe când eu sunt un amărât... eram membru de sindicat, eram membru de partid... aveam un statut social! Păi, eram pionier şi venea partidul să-mi facă vaccin antipolio, venea partidul, băi, nătărăilor! Eram utecist şi partidul îmi făcea antitetanos! Imi ducea grija, mă trimitea în tabere pioniereşti! Acu’ mi-a murit şi partidul... Sunt orfan, domnilor! Mi-a murit partidul!
Cuprins de o beţie ostenită, Aurel se îndreaptă spre bar să achite consumaţia lui şi a pictorului Cristian. Aşa era convenţia. Plătea şi consumaţia prietenului, ştiind că ăla n-are bani niciodată. Pictorul îl botezase „Aurel-Mânuţe generoase” şi îi propusese chiar să facă o fundaţie cu numele ăsta, să-i acorde un fel de bursă, trei-patru beri pe zi, nu mai mult... şi două pachete de ţigări... ar intra în memoria iubitorilor de artă... ar fi trecut chiar şi în bibliografia artistului...
Se lasă seara în oraşul putred ca un şobolan mort de o săptămână. Aurel-Mânuţe generoase îşi mai numără odată banii. „Il n’y a pas”, concluzionează nedumerit mai comandând un şpriţ pe care îl bea cam fără chef. Cu mare greutate se deplasează până în piaţă şi îşi cumpără un trabuc. Îl aprinde cu o brichetă de împrumut, pufăie fumul înecăcios în nasul lui Bibi şi se mai aşează pentru încă un şpriţ. Cu ochi tulburi şi apropiaţi, cu gura amară de la tutunul prost, mormăie un cântec de demult: „Am jurat cu mâna pusă pe drapel... bravi ostaşi cu piepturi de oţel”... Vocea i se stinge într-un oftat: „Fac parte din generaţia expirată...„
Gazul metan continuă să fâsâie din ce în ce mai ameninţător deasupra oraşului, semn că lucrările la carosabil continuă. Pictorul Cristian se face nevăzut. O noapte neagră ca o aripă de gândac pune stăpânire pe enclavă. Doar muncitorii care ostenesc la gaura din conductă nu se dau bătuţi. La lumina farurilor unui camion, se zăresc stând aplecaţi destul de conştiincios deasupra racordului avariat. Sunt mulţi şi se mişcă încet ca o turmă de rinoceri pitici. Unul din ei înfige în gaura conductei un lemn, o coadă de mătură sau de topor şi fâsâitul încetează. Se privesc în tăcere. După care unul mai trage câteva ciocane în ciotul de lemn. În aer, mirosul de gaz-metan s-a amestecat cu mirosurile oraşului.
Aurel se îndepărtează de gardul cârciumii încercând să traverseze cu demnitate strada jupuită de excavatoare. Se împiedică de o sârmă şi, în cădere, vrând să se agaţe de ceva, să îşi recapete echilibrul destul de precar smulge bucata de lemn pe care muncitorii o înfipseseră în conducta de gaz. Priveşte tâmp la dopul improvizat, înjură, se ridică greu şi porneşte mai departe nu înainte de a arunca chestia aia, coada de mătură sau de topor... „În fond, băşina, ce e ea? Tot gaz-metan!” – gândeşte fostul turnător la Securitate în timp ce se pierde încet în noaptea ca un diavol mic.
Paznicul pieţei se pregăteşte de culcare. Adică alungă de sub tarabe un boschetar, dă un şut câinelui Costică după care încuie toate uşile, stinge neoanele, dar nu pe toate, mai lasă unul de veghe şi deschide radioul cu baterii.
Vocea de pe ultra-scurte îşi continuă sfaturile practice pentru gospodine: „Dacă nu vrei să înghiţi, arunc-o afară imediat după ce el a terminat. Apoi îi poţi zâmbi, luându-i penisul în gură din nou şi jucându-te cu el puţin. De data asta cu mare atenţie, pentru că acum este la fel de sensibil ca şi clitorisul după orgasm. Totuşi, înghiţitul spermei poate fi un gest exprimând tandreţe, iubire, dăruire. În această ordine de idei putem spune că o partidă bună de sex nu constă doar în plăcerea de a ajunge la orgasm, ci şi plăcerea de a împărtăşi orgasmul cu celalalt. O altă posibilitate este introducerea penisului în gură cât mai adânc, până în gât. În acest fel sperma va fi eliminată direct dincolo de faringe, ne mai existând, în principiu, probleme în privinţa gustului. Această tehnică este cunoscută ca deep throating ştiut fiind faptul că este una dintre cele mai intime tehnici sexuale abordate de o femeie dar totodată una dintre cele mai agreate de bărbaţi.”
Oraşul doarme chircit, vinovat, resentimentar. Îşi savurează agonia ca o creatură monstruoasă care a venit să îşi verse lehamitea veninoasă la malul murdar al Dâmboviţei. Un miros lânced, de boală cuprinde urbea. Gazul-metan susură printre dinţii stricaţi ai canalizării oraşului în voie, cu inflexiuni de meterhanea întârziată.
Aurel, fost marochiner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, actualmente rentier, se prăbuşeşte pe un maidan, la câţiva paşi de casă. Priveşte stelele prin ochii lui mici şi apropiaţi de beţivan şi nu înţelege. Stă aşa o vreme, vreo două ore după care se ridică greu, îndreptându-şi umerii, îşi netezeşte hainele pătate de muci şi pişat privind fix în pământ şi încearcă să facă un pas. Îl face. Prinde încredere în echilibrul său, se mai scutură odată pe haine şi porneşte spre casă.
În urma lui, orele trec tot mai greu şi zorii nu vor să se mai arate.
La ceasurile patru, de dimineaţă, prin dreptul conductei de gaz trece Curcă, boschetarul. Înalt, negru, slab şi ţeapăn ca o prevestire rea, caută prin gunoaiele cartierului. Nostalgic, îşi aprinde un chiştoc de ţigară... Un fluture cap de mort poposeşte pe vitrina magazinului de mezeluri ecologice... Nimeni nu poate depune mărturie ce a fost mai întâi: urletul moarte al lui Curcă, flacăra uriaşă ce a cuprins oraşul sau bubuitura exploziei. Pentru că nu prea au mai rămas martori... în viaţă...
Se zvoneşte că minute întregi au zburat prin aer câini morţi, capace de closet, zdrenţe, cutii de conserve, portiere, felii de pepene, hălci de carne, roţi de camion, godine, găini moarte, cărţi, duşumele, dormeze, cărămizi şi alte spurcate mărturii ale oraşului uitat de Dumnezeu. După care s-a lăsat o linişte de început de lume.
Şi atunci, s-a auzit un clopot, bătând dement peste oraşul fără viaţă. Daca te-ai fi apropiat, ai fi văzut că numai clopotniţa rămăsese în picioare printre ruinele în flăcări. Dacă te-ai fi apropiat mai mult, ai fi zărit, în prima rază de soare, pe Aurel ce atârna spânzurat de limba clopotului. Suflul exploziei făcuse ca trupul mare, rău mirositor, încă de când era în viaţă, al fostului marochiner, turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, campion de polo, heptatlonist, actualmente rentier să se bălăngăne în laţul cu care se spânzurase, făcând astfel să bată clopotul şase ori.
