Micuţul Puţă

Missy, bine ai venit in comunitate

2007-05-03T10:34:00.001+03:00

Voi dezonora leapşa lui E-pure Power (se pronunţă Epure si nu ipiur) pentru ca aşa voi intra in comunitatea blogerilor aşa cum mi-am dorit imperativ de la Sinaia la Bucureşti. Mai mult decât atât, o să ma joc serios şi o sa raspund serios.

Dorinţele mele sunt aşa:

1. Sănătate

2. Empatie

3. Oamenii să-şi asume drogurile pe care le iau.

Literatură: Ştefania Coşovei - "Mânuţe generoase"

2006-11-29T16:40:00.000+02:00

Ştefania Coşovei sau Coana Mare sau prea batrana pentru noi si prea tanara pentru ei, cu a sa invenţie brevetată "doamnă în pat şi curvă în societate", membră a Uniunii Scriitorilor, cam aşa suna o scurta descriere. Om de televiziune, se lasa de meserie şi se apucă de ce era în criză de identitate în 2000 în România: literatură. Cu toate astea, nu este un scriitor douămiist. Debutează într-un proiect de proză scurtă în Les annes folles du socialisme alături de Traian T. Coşovei. În 2002 publică De la Piedras Negras la Nuevo Leon, balade mexicane povestite din auzite şi tot în acelaşi an debutează în proza de lung metraj cu romanul Deziluziiiluzii care intră automatat în vizorul Uniunii Scriitorilor, fiind nominalizat la premiu. În 2004 Horia Gârbea scoate o antologie de proză, Repetiţie fără orchestră în care Ştefania întră cu un grupaj literar. Diferenţa de a fi este ultima carte publicată în 2004. De 6 ani are nenumarate apariţii în proza literară, fiind de meserie scriitor şi nu part time. Daca mergi la Muzeul Literaturii Române o găseşti pe Ştefania Coşovei la birou.

Cu un statut bine stabilit în literatura română, Ştefania uimeşte în continuu prin prospeţimea scriiturii: 100% feminină, nefrustrată dar extrem de frustrantă; nu se integrează în nici o generaţie, în nici un curent actual. Un observator sceptic şi atent este capabilă de o reprezentare exactă fără să-şi propage în scris tot ce nu pot femeile: fumuseţe, spirit puternic, natural şi totuşi protejat şi un umor prea lugubru fără să înfunde cârciumile ca participant direct. O identitate literară aparent masculină, oferă cea mai sinceră şi degajată lectură; din păcate (din fericire) este mai greu de tradus pentru că scrie absolut româneşte pe româneşte. E periculoasă pentru că nu ştii niciodată ce urmăreşte.

De aici încolo, o proză inedită, nepublicată, Mânuţe generoase marca Ştefania Coşovei:

Un nor de praf de mărimea unei ciuperci atomice trece pe deasupra cartierului. E o vară apocaliptică, mereu neaşteptată, plouă câte trei-patru minute după care iese un soare bolnav, pâclos, otrăvitor.
Aurel traversează strada care îl desparte de bodega lui Bibi şi înjură gros şi degeaba. Asta după ce tocmai trăsese o flegmă pe cel mai urât maidanez din Floreasca, găsit de boschetarul Curcă într-o ladă de carton, recuperat, resuscitat, hrănit şi botezat Costică. Costică schelălăie şi fuge spre gardul de fier forjat al pieţei pe care se pişă lung.
Condus de norul de praf, ca de destin, Aurel salută muşterii de pe terasa de cartier, dă mâna cu patronul Bibi, ciupeşte de cur pe nevasta unuia, un dobitoc, ce nu merită el aşa femeie bună de futut, râgâie şi se aşează cu greu pe unul din scaunele de plastic. Pentru că Aurel e talie mare, matahală rău mirositoare, burtoasă şi păroasă ca un mistreţ, cu voce de rinocer în călduri, cu barba sură şi neîngrijită şi cu apucături de fanariot dobândite pe vremea cruntei dictaturi pe care o regretă pe la toate mesele.
Dar e foarte cald, şi praful se lipeşte de feţele transpirate ale clienţilor, le intră în halbe, între dinţi, sub gingii, sub unghii, îi transformă în fantome – un cartier de fantome, un oraş de fantome, o ţară de fantome singure, mâhnite, resemnate. Peste toate, ca un cavaler al Apocalipsei, neobositul Aurel, fost marochiner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, actualmente rentier, scuipă scurt printre mormintele dinţilor şi zice cu voce tunătoare:
-Ce? Cum? Păi cine pula mea mai citeşte Balzac în ziua de azi? La anul 2006? Cui mai trebuieşte? Auzi, bă, Cristeo, tu citeşti, mă, Homer? Hai, noroc, că vă ia mama dracului....
Norocul lui Aurel e că nevasta lui Bibi lipseşte de la terasă. Îşi plimbă câinele, îşi reface coafura sau garderoba în vreun loc numai de ea ştiut, unde nu ajung zgomotele şi praful zilei. Astfel că Aurel poate scuipa în linişte peste capetele fantomelor, se poate băşi ridicând pe rând câte o bucă şi scremându-se până când maţele lui puturoase aruncă gazul eliberator ce îşi ia zborul ca o armă de distrugere în masă şi se opreşte sub nările unor fantome ce halesc mititei cu muştar. De obicei, fenomenul numit s-a băşit Aurel se petrece pe la orele serii, când cartierul e calm, fantomele sunt bete iar Bibi devine îngăduitor din pricina unor şpriţuri trase pe blat, în spatele barului.
Din când în când, un moto-compresor trece prin faţa cârciumii. Zgomotul îi asurzeşte pe toţi, câinii cartierului încep să latre, gospodinele scuipă cu năduf în urma lui iar vecinul, domnul Crizantemă, abia sculat din somnul de după amiază pune mâna pe telefon să-i reclame pe-ăştia că nu mai termină în pizda mă-sii de asfaltat o stradă de numai 150 de metri.
La radio e ora ştirilor. Se anunţă începerea celui de-al treilea război mondial, Israelul atacă Libanul, Siria se implică, America nu se implică... chestii de-astea în care Aurel nu se bagă... Oricum, el va muri într-un şanţ, beat-mort, cu muşte la bot, cu capul pe un şobolan... aşa i-a prezis maică-sa... se cacă pe toată omenirea, care s-a înmulţit îngrijorător... o selecţie e necesară, statisticile ne arată că... un război mondial e ca o igienă a lumii...

Norul de praf se încăpăţânează deasupra cartierului. Pictorul Cristian apare pe terasa lui Bibi întotdeauna la orele 13. Salută politicos, strânge ori pupă mâini şi se adresează lui Aurel:
-Camarade Varlaame! Aici mi-erai? Dai şi tu ceva, sponsorizezi astăzi cultura... arta?
-Aici, monşerule! Take a sit!... Bucătare! O bere caldă pentru amicul nostru, pictorul! – face Aurel către Bibi bucuros de oaspetele său. Apoi, cu gesturi studiate, scoate din buzunar un snop de bancnote şi începe să numere; suspicios, privind în jur, apoi la bani, apoi peste gard, la muncitorii care tocmai au spart o conductă de gaz cu lama buldozerului.
Un zgomot puternic şi un miros usturător pun stăpânire pe cartier. Fantomele de la mese se îngrijorează, dar nu foarte mult. Pictorul Cristian, om prevăzător, calculează în gând perspectivele acelei zile, pericolele unei explozii care ar putea pune capăt... mă rog... îşi dăduse opera... gloria îi era asigurată. Nu părăseşte terasa, dar, prudent, se îndepărtează cât mai mult de gheizerul puturos.
Se dau telefoane la poliţie, la pompieri, vecinul Crizantemă înjură guvernul, Aurel îşi bagă pula în ei de politicieni, câinele Costică participă şi el cum poate la îngrijorarea generală, adică miroase la cur o căţeluşă de rasă rătăcită pe-acolo...
Oraşul e putred ca o bubă ce stă să se spargă, fantomele sunt anonime şi mute ca nişte omizi uriaşe; lâncezesc bete ori leneşe, fricoase ori în derivă, fără idealuri, fără repere, fără nume, fără însuşiri... Gazul metan goneşte pentru un timp norul de praf şi peste cartier se lasă o linişte unsuroasă prin care, de la un aparat de radio legat cu sârmă deasupra aragazului lui Bibi se aude un glas femeiesc răguşit, obosit-senzual: „După ce ai făcut cunoştinţă cu penisul lui, putem să trecem mai departe... Este nevoie de ceva îndemânare şi experienţă pentru a deveni o expertă în sex oral, pentru a-i oferi lui plăcerea pe care o caută şi pentru a te bucura şi tu în acelaşi timp de experienţă. Să trecem la lecţia întâi... Unde trebuie să te găseşti când îi faci sex oral? Răspunsul este: oriunde îţi vine ţie uşor să o faci: în pat, în masină, pe jos, între picioarele lui, peste el...”
Aurel ciuleşte urechile. Are o privire tâmpă şi un zâmbet senil-pofticios. Se ridică cu mare greutate şi, pretextând ca goleşte scrumiera, se apropie încet, vrând să aprofundeze înţelesul acelor vorbe, de aragazul lui Bibi.
Postul de radio finanţat de o comisie a Comunităţii Europene îşi continuă lecţia de libertate de expresie: „Ce să faci cu sperma? Există femei pentru care gustul spermei a devenit ceva obişnuit, chiar plăcut, dar există şi multe femei cărora le displace profund ideea de a gusta spermă. Dacă nu iţi place, nu te poate obliga nimeni să înghiţi spermă... Ejacularea poate fi considerată punctul culminant al actului sexual oral ce se desfăşoară pe buze, pe limbă, în cerul gurii sau în fundul gâtului; privind lucrurile din acest punct de vedere, în cazul în care gustul spermei te deranjează, poate ar fi o idee bună să încerci să îl cultivi în timp. Pe de alta parte, ejacularea se poate produce şi afară, printre avantajele oferite în acest caz numărându-se spectacolul jeturilor de spermă sau senzaţia caldă a lichidului seminal ce cade pe piept, pe sâni şi... de ce nu... pe... faţă. Dacă e să privim lucrurile despre care am vorbit mai sus numai din punctul de vedere al bărbaţilor, este firesc ca aceştia să işi dorească să termine în interior ci nu afară... Acest lucru provine din dorinţa instinctuală a acestora de a penetra, fără a avea vreo importanţă prea mare pentru ei dacă partenera înghite sau nu sperma...„
Considerând că nu a ascultat îndeajuns, cuprins de un fel de frison al creaţiei, sprijinit de zidul cârciumii ca de propria-i memorie erotică, Aurel se adresează mânios concitadinilor de la mese:
-Clanţa matinală! Ăsta e viitorul sexului! Sfânta clanţă matinală! V-am spus eu!

-Lasă, măi, Aurele, mai bine povesteşte-ne puţin cum era să fii turnător? Aveai remuşcări? Îţi turnai colegii, amicii de şpriţuri? Erai conştiincios, punctual, turnai la timp? – se aude provocator glasul pictorului Cristian.
-Căcat! – se desmetici brusc Aurel. Tu n-auzi, băi, pictore, că lucram în comerţ? Eram obligat să fiu turnător! Prin fişa postului! Dar nu de mine aveau ei, nevoie... de vreo două ori m-au deranjat... odată când trebuia expulzat un arab din ţară şi altădată când am dat o referinţă despre unul... ca să-l bage în partid... Trebuia să aibă caracterizări... mă rog... ceva... de bine... Şi eu nici nu îl cunoşteam! Dar m-au rugat băieţii, înţelegi?
-Şi ce ai scris acolo? De bine, vreau să spun... dacă nici măcar nu îl cunoşteai? – se băgă şi patronul.
-Că ştie limba franceză!
-Ce? Păi ce legătură avea asta cu partidul, măi Aurele?
-Păi avea, că omul avea o misiune în străinătate, înţelegi? Şi nu putea să plece fără să fie şi membru de partid! De-aia am scris că ştie limba franceză! Ce era să scriu acolo? Dacă nu cunoşteam omul?!
-Şi arabu’?
-Despre arab ce-ai scris?
-Că bea, că umblă cu curve... de unde să mai ţin eu minte, măi? Că asta e de mult... din timpul cruntei dictaturi! Am turnat la Securitate! Ha, ha, ha! Aşa erau vremurile, domnilor... lucram la hotel, recepţioner şi vine un grup de polonezi... nişte beţivani care făceau bişniţă cu marfă cumpărată din Turcia... o vindeau aici şi banii îi schimbau în dolari... aveau voie cu valută în Polonia.
-În ce an? – se răţoieşte pictorul.
-Ce importanţă are asta? Polonezii aveau voie să deţină valută! Altceva doream eu să relev... şi mă tot întrerupeţi cu metode securistice... Era o gagică în grupul de polonezi... minionă, blondă şi beţivă... ne înţelegeam de minune... şampanie şi, pe urmă, limba gimnastică!
-Ce limbă?
-Limba gimnastică şi... sexul! Aşa ne înţelegeam, monşer, că ea nu ştia decât poloneza... aşa că în pat ne desluşeam de minune!
- Bine, bine... dar ce legătură are asta cu Securitatea? – se trezeşte o fantomă care bea un vermut ieftin.
-Ce te bagi, băi, şi tu în seamă ca chiloţii-n cur? Are legătură, sigur că are, că trebuia să scriu cum îmi petrec timpul cu poloneza, despre ce vorbim, ce subiecte abordăm... În fiecare dimineaţă mă vizita căpitanul Ungureanu: „Ai scris, Aurele, ai scris ce-aţi făcut aseară la Lido, la Ambasador...?” Ce să scriu, domnule, că mă săturasem! În fiecare zi mă aşezam la birou, luam o foaie albă şi începeam să scriu: „Sursa informează că”... Că ce? Că mi-o trăgeam cu poloneza după ce beam şampanie? Ha! Ha! Ha! Am turnat la securitate! Păi, dacă făceam poliţie politică, cum e de bon ton să te exprimi acum, eram cel puţin milionar! Pe când eu sunt un amărât... eram membru de sindicat, eram membru de partid... aveam un statut social! Păi, eram pionier şi venea partidul să-mi facă vaccin antipolio, venea partidul, băi, nătărăilor! Eram utecist şi partidul îmi făcea antitetanos! Imi ducea grija, mă trimitea în tabere pioniereşti! Acu’ mi-a murit şi partidul... Sunt orfan, domnilor! Mi-a murit partidul!
Cuprins de o beţie ostenită, Aurel se îndreaptă spre bar să achite consumaţia lui şi a pictorului Cristian. Aşa era convenţia. Plătea şi consumaţia prietenului, ştiind că ăla n-are bani niciodată. Pictorul îl botezase „Aurel-Mânuţe generoase” şi îi propusese chiar să facă o fundaţie cu numele ăsta, să-i acorde un fel de bursă, trei-patru beri pe zi, nu mai mult... şi două pachete de ţigări... ar intra în memoria iubitorilor de artă... ar fi trecut chiar şi în bibliografia artistului...

Se lasă seara în oraşul putred ca un şobolan mort de o săptămână. Aurel-Mânuţe generoase îşi mai numără odată banii. „Il n’y a pas”, concluzionează nedumerit mai comandând un şpriţ pe care îl bea cam fără chef. Cu mare greutate se deplasează până în piaţă şi îşi cumpără un trabuc. Îl aprinde cu o brichetă de împrumut, pufăie fumul înecăcios în nasul lui Bibi şi se mai aşează pentru încă un şpriţ. Cu ochi tulburi şi apropiaţi, cu gura amară de la tutunul prost, mormăie un cântec de demult: „Am jurat cu mâna pusă pe drapel... bravi ostaşi cu piepturi de oţel”... Vocea i se stinge într-un oftat: „Fac parte din generaţia expirată...„
Gazul metan continuă să fâsâie din ce în ce mai ameninţător deasupra oraşului, semn că lucrările la carosabil continuă. Pictorul Cristian se face nevăzut. O noapte neagră ca o aripă de gândac pune stăpânire pe enclavă. Doar muncitorii care ostenesc la gaura din conductă nu se dau bătuţi. La lumina farurilor unui camion, se zăresc stând aplecaţi destul de conştiincios deasupra racordului avariat. Sunt mulţi şi se mişcă încet ca o turmă de rinoceri pitici. Unul din ei înfige în gaura conductei un lemn, o coadă de mătură sau de topor şi fâsâitul încetează. Se privesc în tăcere. După care unul mai trage câteva ciocane în ciotul de lemn. În aer, mirosul de gaz-metan s-a amestecat cu mirosurile oraşului.
Aurel se îndepărtează de gardul cârciumii încercând să traverseze cu demnitate strada jupuită de excavatoare. Se împiedică de o sârmă şi, în cădere, vrând să se agaţe de ceva, să îşi recapete echilibrul destul de precar smulge bucata de lemn pe care muncitorii o înfipseseră în conducta de gaz. Priveşte tâmp la dopul improvizat, înjură, se ridică greu şi porneşte mai departe nu înainte de a arunca chestia aia, coada de mătură sau de topor... „În fond, băşina, ce e ea? Tot gaz-metan!” – gândeşte fostul turnător la Securitate în timp ce se pierde încet în noaptea ca un diavol mic.

Paznicul pieţei se pregăteşte de culcare. Adică alungă de sub tarabe un boschetar, dă un şut câinelui Costică după care încuie toate uşile, stinge neoanele, dar nu pe toate, mai lasă unul de veghe şi deschide radioul cu baterii.
Vocea de pe ultra-scurte îşi continuă sfaturile practice pentru gospodine: „Dacă nu vrei să înghiţi, arunc-o afară imediat după ce el a terminat. Apoi îi poţi zâmbi, luându-i penisul în gură din nou şi jucându-te cu el puţin. De data asta cu mare atenţie, pentru că acum este la fel de sensibil ca şi clitorisul după orgasm. Totuşi, înghiţitul spermei poate fi un gest exprimând tandreţe, iubire, dăruire. În această ordine de idei putem spune că o partidă bună de sex nu constă doar în plăcerea de a ajunge la orgasm, ci şi plăcerea de a împărtăşi orgasmul cu celalalt. O altă posibilitate este introducerea penisului în gură cât mai adânc, până în gât. În acest fel sperma va fi eliminată direct dincolo de faringe, ne mai existând, în principiu, probleme în privinţa gustului. Această tehnică este cunoscută ca deep throating ştiut fiind faptul că este una dintre cele mai intime tehnici sexuale abordate de o femeie dar totodată una dintre cele mai agreate de bărbaţi.”

Oraşul doarme chircit, vinovat, resentimentar. Îşi savurează agonia ca o creatură monstruoasă care a venit să îşi verse lehamitea veninoasă la malul murdar al Dâmboviţei. Un miros lânced, de boală cuprinde urbea. Gazul-metan susură printre dinţii stricaţi ai canalizării oraşului în voie, cu inflexiuni de meterhanea întârziată.
Aurel, fost marochiner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, actualmente rentier, se prăbuşeşte pe un maidan, la câţiva paşi de casă. Priveşte stelele prin ochii lui mici şi apropiaţi de beţivan şi nu înţelege. Stă aşa o vreme, vreo două ore după care se ridică greu, îndreptându-şi umerii, îşi netezeşte hainele pătate de muci şi pişat privind fix în pământ şi încearcă să facă un pas. Îl face. Prinde încredere în echilibrul său, se mai scutură odată pe haine şi porneşte spre casă.
În urma lui, orele trec tot mai greu şi zorii nu vor să se mai arate.

La ceasurile patru, de dimineaţă, prin dreptul conductei de gaz trece Curcă, boschetarul. Înalt, negru, slab şi ţeapăn ca o prevestire rea, caută prin gunoaiele cartierului. Nostalgic, îşi aprinde un chiştoc de ţigară... Un fluture cap de mort poposeşte pe vitrina magazinului de mezeluri ecologice... Nimeni nu poate depune mărturie ce a fost mai întâi: urletul moarte al lui Curcă, flacăra uriaşă ce a cuprins oraşul sau bubuitura exploziei. Pentru că nu prea au mai rămas martori... în viaţă...

Se zvoneşte că minute întregi au zburat prin aer câini morţi, capace de closet, zdrenţe, cutii de conserve, portiere, felii de pepene, hălci de carne, roţi de camion, godine, găini moarte, cărţi, duşumele, dormeze, cărămizi şi alte spurcate mărturii ale oraşului uitat de Dumnezeu. După care s-a lăsat o linişte de început de lume.
Şi atunci, s-a auzit un clopot, bătând dement peste oraşul fără viaţă. Daca te-ai fi apropiat, ai fi văzut că numai clopotniţa rămăsese în picioare printre ruinele în flăcări. Dacă te-ai fi apropiat mai mult, ai fi zărit, în prima rază de soare, pe Aurel ce atârna spânzurat de limba clopotului. Suflul exploziei făcuse ca trupul mare, rău mirositor, încă de când era în viaţă, al fostului marochiner, turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, campion de polo, heptatlonist, actualmente rentier să se bălăngăne în laţul cu care se spânzurase, făcând astfel să bată clopotul şase ori.

Pentru că Maricica

2006-12-19T13:49:00.000+02:00

Maricica a venit acum 6 ani in preajma Crăciunului şi de atunci a fost alături de Pizdi şi de noi. Prietena cea mai bună a lui Lili, se suia peste tot, în toate braţele. Alerga de la Lili din pat şi se dădea cu cubul pe marmură, îl spăla pe Pizdi şi avea grijă de el, era ceas deşteptător, bea apă de la chiuvetă. Era prietena noastră.

Era bolnavă, toţi credeam că nu poate să scuipe ghemul de blană, dar ea nu putea să respire. Am dus-o la doctor din timp, dar nimeni nu a avut ideea să o ducem direct să o internăm. Am internat-o totuşi acum 2 seri cand deja nu mai facea faţă. Noi credem, deşi facem numai calcule matematice, că a fost un sacrificiu destinat nouă. Nouă ne lipseşte Maricica aşa cum ne lipseşte o mână. Acum 2 seri Maricica a murit.

Bunica-i ţeapănă şi noi ne blănărim ca fraţii

2006-11-26T23:40:00.000+02:00

Ma numesc Irene [Ileana] si am 18 ani. De foarte multa vreme tin in mine un secret ingrozitor. Ma macina si nu am avut curajul pana acum sa-l marturisesc. Trebuie insa sa scap de el. De aceea acest blog sau forum, pe care am intrat intamplator mi se pare cea mai buna solutie. Deci Bunica mea a murit acum 12 zile [nu din cauza ta, nu te sinucide]. Batrana, avea 85 de ani. Am fost la tara la inmormantare impreuna cu familia. A lipsit doar sora mea Maria [care ştia dinainte că există un văr]. Trebuie sa spun ca bunica mea m-a iubit enorm. Si eu la fel. Dintre toti nepotii, eu fiind mai mica, am fost cea mai rasfatata. Mie imi dadea cei mai multi bani si cele mai multe cadouri [asa le zicea la toţi]. Papusa mea favorita, pe care am botezat-o Ioana (adică eu), am primit-o de la ea cand aveam 5 ani. O am si acum. Si dorm cu ea in pat. Cand am aflat ca bunica a murit am luat-o in brate si am plans in nestire [şi am simţit nişte furnicături ciudate]. Tot drumul de la Bucuresti pana in sat la ea am plans in hohote. Am ajuns acolo aproape lesinata de durere. Priveghiul a decurs ca la tara in Oltenia. Trambita suna in fiecare dimineata si bocitoarele, prietene de-ale bunicii izbucneau in urlete ingrozitoare. Mama mi-a interzis sa stau toata noaptea [pentru că şi ea il cunoştea pe văr], vorbesc de prima noapte, alaturi de trupul bunicii. Am plecat atunci in camera mea, in alt corp de casa. Acolo era varul meu Cristi. Nu-l mai vazusem din copilarie. Pe atunci era un mucios la propriu [aşa sunt toţi]. Acum era un barbat in toata regula [cum se întâmplă cu toţi]. Cristi are 20 de ani. Era imbracat tot in negru. Sigur ii statea bine. Altfel nu pot sa-mi explic de ce am facut una ca asta [da, o să spună cum şi-a tras-o cu vărul Cristi]. Doamne iarta-ma acum si in vecii vecilor [Amin]. La inceput am vorbit despre bunica, cum alergam prin livada de pruni, cum faceam paine in tast, cum radeam de baba Dina strigoaica satului [pentru că ştia că ţie-ţi place]. A zis sa bem un pahar de tuica in pomenirea bunicii [pentru că ştia că ţie-ţi place]. Am facut acest lucru, si am simtit cum sangele incepea sa fiarba. Marturisesc ca eram virgina [cu toţii am fost]. Am mai baut un pahar si inca unul. Am inceput sa plang, vroiam la bunica dar stiam ca mama nu ma lasa. Cristi m-a luat in brate. M-a mangaiat usor cu mana prin par, apoi pe gat [cum îţi făcea şi bunica]. Eu doar vroiam ca bunica sa fie vie [nu este, bunica este moartă şi acum, jur]. L-am sarutat [bineînţeles că tu l-ai sărutat]. Pana la el ma mai sarutasem cu baieti. Chiar si cu Andru prietenul meu [nu te cred]. Cu el a fost altfel de la inceput. Ma saruta cumva [cu limba]. Mana i-a alunecat sub fusta mea neagra [nu i-a alunecat, s-a dus ca sâmburele de pepene]. Ce a urmat este cel mai mare pacat al meu [nu ce a urmat, ci ce ai povestit]. Am facut prima oara dragoste [se numeşte doar copulare, dar poţi să te minţi o viaţă că vărul te iubeşte] in viata mea si singura pana acum cu un var de al III-lea, in casa bunicii mele si la inmormantarea bunicii [nu asta ar fi problema]. Nu a durat mult dar suficient sa cunosc alt univers [Sfânta ####]. Sa cunosc viata. Si asta la moartea bunicii. Of Doamne iarta-ma te rog. Dupa ce am terminat de facut dragoste, Cristian m-a sarutat si a plecat la priveghi, in celalalt corp de casa. Dimineata plecat cu tatal lui la Brasov acolo unde stau. Nu l-am mai vazut. Nici macar nu-i stiu numarul de telefon. La inmormantarea bunicii nu am plans de loc. Intr-un sens am fost chiar fericita. Este cel mai mare pacat al meu. Bunico crede-ma te-am iubit enorm. Nu stiu de ce ti-am facut una ca asta [era mai nasol dacă participa şi bunica ţapănă]. Iarta-ma. Ce este cel mai aiurea este ca prosopul plin de sangele meu l-am ascuns in bagajele mele. Il am si acum. Si mult mai rau este ca mi-e dor de Cristi. Iarta-ma Doamne. IRENE 26.5.2006 - confesiune făcută pe www.morţi.ro.

Pentru că mi s-a părut clasicul secret murdar şi demn de sinucidere (în mintea unei tinere care crede ca a făcut dragoste cu ruda la înmormântarea bunicii, când de fapt a bulănit-o unul în trecere pe la bufetul suedez) pe care îl poate avea cineva, m-am agăţat din dor de bârfe mistice şi bune.

Mulţumesc corpului de balet redacţional al revistei pentru tineret.

Ghicitoare

2006-11-25T03:13:00.000+02:00

Există 4 moduri de viaţă şi unul prin excelenţă uman. Cele 4 moduri de viaţă au fiecare câte 3 turnuri: alb, negru şi compromis. Modul de viaţă uman are 4 nuanţe: bine, rău, nici bine şi nici rău. Este un pătrat ermetic, cu limite bine definite în care se produce libertate, acţiunile sunt ferme, hotărâte, deciziile sunt exacte, luate numai după o bună introspecţie (a nu se practica de cei care au unul dintre cele 4 moduri de viaţă primare pentru că nu le iese nici măcar după sinucidere.)

Cele 4 moduri de viaţă sunt plane, nu oferă evoluţie nici măcar ca involuţie. Cu toate că sunt 4 moduri de viaţă şi unul prin excelenţă uman, nu pot fi niciodată cumulate ca 5 moduri de viaţă. Există 4 moduri de viaţă şi unul prin excelenţă uman.

Cele 4 moduri de viaţă sunt: bărbat, femeie, supravieţuitor şi animal. Cu toate că femeie poate însemna bărbat, bărbat poate însemna supravieţuitor şi supravieţuitor poate însemna animal, nici unul nu este complementar pentru celălalt.

Bărbatul a reuşit să-şi păstreze aceeaşi poziţie de la Adam la Fidel Castro, femeia a reuşit să-şi păstreze aceeaşi poziţie de la Eva la Adam. Bărbatul şi femeia vor fi întotdeauna împreună, în afara situaţiilor de criză unde bărbatul se simte bine cu bărbatul. Femeia se simte bine cu femeia în orice situaţie. Nu scârbeşte societatea, dimpotrivă, este încurajată să aibă singurul fetiş din viaţa ei. Femeia poate fi feministă, dar bărbatul poate fi misogin, pentru că totul se reduce la femeie. Bărbatul nu luptă pentru bărbat ci pentru spiritul de haită. Femeia luptă pentru femeie, dar niciodată cu un scop. Femeia nu are voie să înşele bărbatul, chiar dacă se elimină toate principiile, mentalitatea inconştientă interzice femeia cu alt bărbat. Bărbatul poate să înşele femeia cu altă femeie fără repercusiuni. Corect şi moral. Femeia îşi poate dori să fie bărbat. Poate să facă politică, să conducă maşina, să studieze Coranul. Nu va intra niciodată în istorie pentru asta, sau dacă se întâmplă, cu un loc mai sus va fi bărbatul. Bărbatul este capabil de conexiuni prin raţiune. Femeia este capabilă de conexiuni prin sentimente. Conexiunile se fac numai prin raţiune. Când se fac prin sentimente, conexiunile sunt lacunare şi devin inepţii. Femeia este capabilă de inepţii.

Supravieţuitorul este parte a unui sistem bine definit, din care nu iese cu tot cu cultură de masă, rămâne în el, veşnic nemulţumit neconstructiv. Poate fi hedonist numai în situaţii de maximă existenţă unde se apropie fals de modul de viaţă prin excelenţă uman. Dacă reuşeşte să spargă pătratul ermetic şi să vadă cele 4 nuanţe se sinucide. Supravieţuitorul sau "fără şansă" trădează modul de viaţă prin excelenţă uman. Este într-o angoasă continuă, imprumutată de la modul de viaţă prin excelenţă uman, însă nu o completează prin depresie ci prin crize de identitate. Aşa că merge la coafor sau la hipermarchet. Supravieţuitorul nu poate rămâne în angoasă mai mult de o lună. După o lună de zile se prăjeşte. Din principiu, nu lasă problemele nerezolvate şi nu poate înţelege stările de rău care ţin mai mult decât e stabilit "prin educaţie". Atunci, emite judecăţi de valoare venite din lipsa de experienţă şi trăire în imediat. Judecăţile de valoare sunt greşite din definiţie, însă argumentele pe care le dă pentru această judecată sunt corecte, coerente, puternice. Dacă se află într-un conflict cu cel din modul de viaţă prin excelenţă uman, cel din urmă este inferior pentru că foloseşte dialectica, iar supravieţuitorul foloseşte monologul. Supravieţuitorul este orb, mut şi surd. Cu toate astea este în continuă schimbare şi nu înţelege că existenţa nu se poate schimba aşa cum nu se schimbă porumbelul în leopard.

Animalul este cel mai pur şi sincer mod de viaţă primar. Este necultivat, rudimentar, simplu şi nu prin muncă de la simplu la complicat la simplu ci prin rămânere la simplu. Este cel mai puternic şi periculos mod de viaţă primar. Aici se manifestă doar 2 din cele 3 turnuri, adică alb şi negru; compromisul există, dar doar ca definiţie a animalului în concepţia celui care are un mod de viaţă prin excelenţă uman. Termenul de alcoolic este specific animalului, pentru că el nu se poate bucura dintr-un pahar cu picior de vin roşu inzecit într-o stare de euforie, ci se poate satisface din 10 pahare de tărie într-o singură trăire imediată. Animalul nu are niciodată anomalii fizice sau boli cronice. El se îmbolnăveşte şi moare subit. Animalul nu are voie suferinţă pentru că se poate transforma în supravieţuitor. Animalul poate ucide spiritual femeia, bărbatul şi supravieţuitorul.

Toate cele 4 moduri de viaţă primare au în comun un liber arbitru franc: da sau nu, iar compromisul dintre astea două înseamnă doar depărtarea de rude.

Modul de viaţă prin excelenţă uman se poate bucura de joc. Omul este forma înţeleaptă de fiinţă. Educaţia o capătă din pântec şi chiar dacă trăieşte într-un mediu biologic vitreg îşi păstrează esenţa albastră. Ajunge prin cultivarea spiritului să se adapteze la toate situaţiile: sapă, uzină, îndeplinirea feminităţii, avere, corporaţie. Nu se foloseşte însă de aceste situaţii pentru a supravieţui ci pentru a învăţa şi înţelege. Deşi regimul poate fi corporatist, omul nu face parte din sistem ci se mulează moral pe el folosindu-se de cele 4 nuanţe de care numai el este capabil. Omul se joacă cu toate uneltele, se bucură cu trăire "intru mister şi revelare" de trăirea "intru imediat şi securitate". El poate înţelege tot ce se intâmplă in jurul lui, dar spre deosebire de supravieţuitor, poate accepta. Suferinţa omului poate dura ani, pentru că jonglează cu toate cele 4 nuanţe. Spre deosebire de supravieţuitor, care îşi anulează suferinţa într-o lună fără rezolvare, omul găseşte soluţia reală deşi poate bălti în ea o viaţă. Supravieţuitoruul îl judecă şi îl sancţionează aspru pe om pentru asta. Omul îşi cunoaşte sinele. Omul îşi găseşte deseori perechea în supravieţuitor care este majoritar. Se poate lupta şi poate lupta cu el nelimitat pentru ca omul ţine la supravieţuitor deşi este o cauză pierdută.

Cele 4 moduri de viaţă şi modul de viaţă prin excelenţă uman nu ajung la compromis. Cele 4 moduri de viaţă nu vor trece şi nu vor supravieţui în modul de viaţă prin excelenţă uman. Modul de viaţă prin excelenţă uman poate trăi în cele 4 moduri de viaţă prin remisie. Ăsta este singurul eşec al modului de viaţă prin excelenţă uman.

Get your socks up, snow will turn into ice

2006-11-24T00:19:00.000+02:00

Din ciclul “Madonna a ajuns la 50 de ani şi tot nu-mi poate fi mamă”, sunt lucruri şi oameni care, oricât de bătrân ai fi, se duc după tine în groapă. Ăştia sunt oamenii care nu au facut compromisuri cu sine, ca drept dovadă că de la început până la sfârşit sunt acelaşi lucru, adică cea mai mişto formă de evoluţie.

Au deja 23 de ani de personalitate în acelaşi spaţiu, acelaşi domeniu şi aceeaşi poziţie deşi au trecut prin multe schimbări (nu de cultură şi identitate). Red Hot Chili Peppers s-au format în Los Angeles, California în 1983.

Există un stil de muzică pe care îl fac numai ei, o combinaţie de punk, funk, ska, hip hop şi nevroză pur constructivă care se numeşte Red Hot Chili Peppers.

Tony Flow şi Miraculously Majestic Masters of Mayhem au însemnat Red Hot Chili Peppers, un nume făcut doar pentru o prestaţie la liceul Fairfax. Flea, Anthony Kiedis, Jack Irons (tobe) şi Hillel Slovak (chitară), elevi pe vremea aia la Fairfax s-au gândit să cânte puţin împreună accidental şi au facut-o până au încheiat un contract cu EMI.

Hillel şi Jack aveau dinainte o trupă (What Is This) aşa că au părăsit ce însemna pentru ei „proiectul Red Hot Chili Peppers”.

În 1984, Red Hot Chili Peppers se lansează oficial cu un album ce poartă numele trupei, dar în loc de Jack şi Hillel intră Jack Sherman la chitară şi Cliff Martinez la tobe.

Sherman nu s-a înţeles deloc cu membri trupei, albumul şi turneele fiind un eşec pentru promovare, aşa că pleacă şi în locul lui se reintoarce Hillel.

Odată cu lansarea celui de-al doilea album, Freaky Styley, Martinez e dat afară din trupă şi revine Jack pe aceeaşi poziţie. Anthony părăseşte şi el trupa pentru a se lăsa de heroină, dar nu pentru mult vreme, în timp ce Hillel rămâne în trupă cu aceeaşi problemă.

The Uplift Mofo Party Plan apare în 87, album care le aduce poziţii importante în topurile americane. În turneul de promovare, Hillel clachează în dependenţa de heroină şi o ia razna în concerte. Cu un an mai târziu intră în supradoză şi moare pe 27 iunie. Jack pleacă din trupă şi cântă cu Pearl Jam şi Eleven.

Peligro de la Dead Kennedys şi fostul chitarist de la P Funk, Blackbird sunt angajaţi temporar de Red Hot Chili Peppers, după care intră actualul baterist Chad Smith şi Frusciante la chitară cu care înregistrează Mother’s Milk în august 1989 în care îi dedică postmortem o melodie lui Hillel „Knock Me Down”. Albumul ajunge în primele 50 de poziţii în topuri.

În 90 trupa pleacă de la EMI la Warner Bros. Rick Rubin le produce Blood Sugar Sex Magik, un album care se vinde în 8 milioane de copii. De aici încep să fie recunoscuţi după „Give it Away” care a câştigat un Grammy în 92. Albumul a intrat în topul celor mai bune albume ever produs de revista Rolling Stone şi în vârful clasamentelor din State.

Alt turneu de promovare işi pune de data asta amprenta asupra lui Frusciante, terminat de droguri şi succes, şi părăseşte trupa. Arik Marshall, Jesse Tobias (Mother Tongue) şi Dave Navarro (Jane’s Addiction) sunt chitariştii care l-au înlocuit în timp pe Frusciante.

Navarro rămâne mai mult în trupă cu care apare la Woodstock în 94 şi produce One Hot Minute, care schimbă un pic sound-ul obişnuit cu jazz şi hard rock. Lipsa lui Frusciante se simte, dar cu toate astea se vând 5 milioane de albume. Kiedis se apucă din nou de heroină, şi trupa intră din nou în scandaluri care se sfârşesc cu plecarea lui Navarro în 97, care avea un proiect secundar cu Chad Smith.

In 98 Anthony şi Frusciante se înscriu în programe de dezintoxicare, revin şi Red Hot Chili Peppers scoate Californication, album care se vinde cu mult peste toate celelalte proiecte, captând atenţia unei generaţii foarte tinere de fani. Californication este cel mai bine vândut album de formaţie cu 15 milioane de copii. Iau toate premiile internaţionale cu 4 melodii de pe album (Scar Tissue, Californication, Road Trippin şi Otherside). Turneul de promovare a ţinut 2 ani, cel mai mare concert fiind cel de la Moscova (200.000 de oameni) la care au cântat în deschidere cei de la Zdob şi Zdub.

În 2001 au scos primul DVD cu concerte, Off The Map şi au intrat în studio pentru By The Way care s-a lansat cu un an mai târziu. S-au vândut 700.000 de mii de copii în prima săptămână, şi au intrat pe locul 2 în topul internaţional. Este prima dată când Red Hot Chili Peppers sunt melodioşi, dar nu se despart de versurile psihedelice. În acelaşi an se lansează un Greatest Hits pentru care au mai înregistrat 2 melodii. Lucrarea a fost controversată pentru ca au fost băgate melodii care au adus succes trupei de-a lungul anilor. Flea nu se mai înţelege cu Frusciante şi plănuieşte să plece după turneul de promovare care a durat mai bine de 3 ani. În timpul ăsta, evenimentele l-au făcut pe Flea să nu plece din formaţie.

In 2004 lansează un album (Live in Hyde Park) care este înregistrarea live a concerteleor pe care le-au ţinut în Hyde Park şi Londra. Au strâns în 3 seri de concerte 17 milioane de dolari, cel mai mare venit din istorie pe prestări de genul ăsta.

După 2 ani ies pe piaţă cu cel de-al 9-lea album, care se lansează cu dublu CD. Intenţia iniţială a fost de a face 3 albume mai mici care să iasă la diferenţă de 6 luni. Ajung în sfârşit pe locul 1 în topuri. Doar în prima săptămână au vândut 1.100.000 de copii în întreaga lume.

Acum sunt în drum spre Frankfurt unde au un concert sâmbătă în turneul de promovare care o sa ţină vreo 2 ani. Din 2007 or să meargă în a doua parte a turneului cu Gnarls Barkley, după ce au concertat în prima parte cu The Mars Volta. Recent au scos videoclip la piesa Snow. Poftim biografie fără suflet, că cânţi şi nu ştii versurile.

Bonus post - Leapşa în capitală

2006-10-05T13:28:00.000+03:00

E pe mine, mulţumită lui Candy şi îmi face plăcere să o onorez.

1. 3 locuri care-mi plac în Bucureşti:

- Camera mea

- Parcul Floreasca din faţa blocului

- Lipscani

2. 3 locuri pe care le detest în Bucureşti:

- Piaţa Romană prin care se face traficul de provinciali dintr-un capăt la altul al Bucureştiului (de ce să stai în Pantelimon şi sa lucrezi la brutărie în Militari)

- RATB, un loc în Bucureşti în care se întalneşte ţăranul de rând cu pălmaşul, nici unul bucureştean

- Malul Lacului Floreasca, unde toată lumea bună, din nou nu din Bucureşti, îşi ţine nunţile, botezurile de parcă-ţi cântă la 4 dimineaţa lăutaru lângă pat, iar daca suni la poliţie: "doamna, dar e terasa lui Botezatu". Aşa, şi?

3. 3 locuri în care-mi place să ies cu prietenii:

- Memento

- Oriunde putem sa jucam canastă

- Oriunde putem să mâncăm

4. 3 lucruri pe care un occidental nu le înţelege în Bucureşti

- De ce nu poate să digere sarmaua

- De ce o femeie costă doar 5 euro

- De ce românii sunt nişte lingăi când vine vorba de cur

5. Cel mai de fiţe cartier: Pantelimon

6. Cel mai urât cartier: Pantelimon

Dau mai departe pe: Mihaela.

Cum sa ma fac de rahat la persoana I

2006-09-29T14:43:00.000+03:00

Eu nu citesc. Amintiri din Copilărie şi cărţile prunciei noastre nu sunt în memoria mea deloc. Cărţi epocale. Cum? Nu ai citit Alchimistul, Codul lui da Vinci şi ce mai flutura ca trend prin mâinile noastre. Nu ai văzut Titanic? Nu am vazut şi nu am citit. Şi asta nu dintr-un impuls de rebeliune împotriva fiţei, ci doar pentru că sunt superficială. Citesc reviste pentru femei şi adorm răsfoind Pagini Aurii.

Am crescut de aşa manieră să particip la lecturi publice, să fiu secretar de cenaclu. Dar niciodata nu am fost în stare să ascult ce citesc oamenii aia. Buni, tare buni de altfel. Mai tresăream la o trivialitate şi chicoteam.

Îmi amintesc cu drag şi acum când am întârziat la Cenaclul Uniunii Scriitorilor şi am intrat în plină lectură a unui fracturist şi m-a buşit peste meclă abuziv „spermă în urechi”. Groovy, baby.
În liceu eram în polemici prieteneşti cu profesorul de română, barbă albă, reprezentant de bune maniere, discurs impecabil. Eu nu citeam însă. Mi-a povestit mama că în clasa a 10-a, la teză la română, nu mi-a convenit subiectul, formularea, am lasat pixul jos şi am ieşit din clasă. Am luat 2. Nu-mi mai amintesc. În clasa a 12-a s-a schimbat profesorul cu o caterincă de profesoară, bună pe felia ei. Tot aşa, deşi nu citeam, ne aveam bine la comentarii. Media cea mai mare o aveam la română. Dar eu habar n-aveam ce e în cărţile alea.

Nimeni nu-mi ia cadou cărţi. Aia nu citeşte, mă, şi dacă citeşte n-o să ştim niciodata ce.
Însă, în liceu, am primit cadou de la familia Coşovei JD Salinger – De veghe în lanul de secară. Daca nici asta nu poate să citească, o facem marinar. Am citit-o în chinuri groaznice, adormeam instant, dar am dus-o până la capăt. Recunosc pe de altă parte că îmi păstrez lecturile personale în secret. Sunt foarte egoistă.

Insă, am primit în ultima perioadă, fără vreo ocazie specială, 3 cărţi care sună foarte bine. Pentru mine. Astea sunt ca o recomandare. Atâta pot să recomand, nu sunt altruistă. Filosofia şi literatura rămân la mine, thank you very much. Recomandările sunt făcute ca recunoştinţă pentru oamenii care mi le-au dăruit raportându-se strict la mine şi la personalitatea mea, fără pretenţia de a mă educa în vreun fel şi pentru asta le datorez un blow. Not.

Top of the shelf este Ghidul ipohondrului, o boală pentru orice simptom, o suferinţă pentru orice ocazie de John Naish apărută la editura Nemira, 2006. Am primit-o de la Sandra şi a fost cartea care m-a motivat să scriu post-ul ăsta. A fost cartea potrivită la momentul potrivit în locul potrivit dată de persoana potrivită. Mai rar. Este o ghiduşie de lectură scrisă de un domn care nu e medic, dar se ocupă cu tot ce ţine de sănătate, ocazie pentru el să strângă şi să comenteze articole gen: "scleroza de apartament", "infarct sau arsuri la stomac", "limbajul trupului, stilul urgenţă" sau "v-am spus eu că sunt bolnav". Cartea asta a strâns tot ce am acumulat eu în ani de zile şi am vazut cum se manifestă oamenii sănătoşi în împrejurări bolnavicioase: eroi până la prima injecţie când se simt atât de singuri şi neînţeleşi şi problema lor este imensă. Aşa este.

Pe locul 2, un digestiv psihanalitic pe care l-am primit de la Stoicescu la marea mea cerşeală, Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene, apărută la editura Trei în 2006. O carte pe care a scris-o Sigmund pentru mine special în care-mi explică de ce atunci când fac cunoştinta unor persoane între ele, nu ştiu cum le cheamă şi de ce scap sistematic lucruri din mână. Asta în mare. Cartea m-a salvat de călirea într-un mediu social abuziv, pentru că eu vreau să rămân în continuare hipersenzitivă, mulţumesc.

Pe locul 3 şi cea mai mare dezamăgire a personalităţii mele, am sperat că-mi salvează viaţa pentru că e atât de bine scrisă, este o carte care a făcut ravagii în toată Europa şi America, dar în capul meu nu. "În sfârşit nefumător", metoda uşoară a lui Allen Carr de la editura Humanitas, 2004. Cartea asta te învaţă cum să nu mai fumezi oricât de învederat ai fi. Şi te învaţă să nu te chinui. Şi te face să te simţi un pic mai mult decât un imbecil. Am primit-o de la Toni, colegul meu de la H2O, care mi-a spus ca funcţionează de-a dreptul, prieteni de-ai lui s-au lăsat de fumat. Am zis că asta ar fi ultima soluţie după ce am încercat să mă las de fumat şi am ajuns la urgenţă că viaţa de nefumător nu-mi pria, după ce am fumat toate porcariile din plante de la farmacie, după ce am văzut exemple vii de oameni care s-au lăsat forever brusc etc. Ştiam tot ce trebuie să faci. Dar, fumatul e o parte din mine. Şi când am deschis cartea am citit că dacă nu te laşi de fumat după ce o termini, înseamnă că nu ai fost atent. Metoda asta nu a dat greş ever. Şi o deschid cu gândul indus că voi fi nefumătoare. Efortul imposibil s-a produs, am terminat-o în câteva zile. O închid, rup ţigările, arunc brichetele cu tot cu scrumiere. Gata, m-am lăsat, ce uşor a fost. Mă duc în bucătărie, mă bag în frigider, ma ghiftuiesc, mă duc şi ciordesc o ţigară de la rude apropiate, mi-o aprind şi o fumez ca o zână. Dar sunt convinsă, că funcţionează pentru ceilalţi.

Astea sunt recomandările mele pentru oameni instruiţi, citiţi care fac dintr-o lectură bună o laudă diareică şi o critică material didactic pentru urinoterapie.

Şi Candy îmi aduce tot timpul şosete pentru colecţie când pleacă în străinătate.
Şi Mihaela mi-a adus primul meu poster cu formaţia vieţii.

Romanian Slut

2006-09-12T19:59:00.000+03:00

Desi si Luci, Fred Astaire şi Ginger Rogers, Minnie si Mickey Mouse, Liz Taylor şi Richard Burton, Gomez şi Morticia Addams, JF şi Jackie Kennedy, Spencer Tracy şi Katherine Hepburn, Popeye şi Olive Oil, Superman şi Lois Lane, nu în ordinea numerelor de pe tricou. Sunt copilul fiecăruia dintre aceste cupluri. Eu sunt româncă şi ei americani.

De la foaia albă la voma tipărită

2006-09-08T03:56:00.000+03:00

Tuturor, toţi, toată lumea = picaţi după examenul la Limba şi Literatura Elită.

De când lumea si pământul omul s-a simţit dator posterităţii să scrie. Susţin totuşi că prostituţia a fost prima formă de exprimare. Unii chiar au scris şi le-a ieşit. Şi le-a ieşit aşa de bine încât cuvântul iscălit a devenit citat. Înainte totuşi, când nu orice pălmaş avea acces la limba de cancelarie, numai cei demni de a fi Papă la controlul pe tron se numeau scriitori. Astăzi, deşi femeia poartă pantaloni fără sa aibă cu ce să-i umple şi frizerul nu mai are răbdare să devină subiect de roman, toată lumea scrie cu atâta poftă şi nerv încât Celine aşteaptă la capătul nopţii să pună piedică noii generaţii de entuziasm scriitoricesc.

Tot ce e scris se numeşte literatură. De la foaia de normă din uzină până la Breban se numeşte literatură. Asta este găselniţa tuturor celor care scriu. ''Dacă gunoierul pontează la intrarea în tură, eu de ce nu pot să scriu?''. Şi aşa toată lumea îşi dă masteratul în literatură pe hârtie igienică.

Moda de ceva ani este autobiografia sau jurnalul. Nu-i menţionăm pe cei care fac meserie din literatură cu disciplină, program, viziune, revelare şi sclipire (nu câştigă din asta pentru că în România Gabriela Vrânceanu Firea e anal ist politic).
Toţi sunt ahtiaţi să-şi povestească sub o formă sau alta vieţile care pentru necunoscuţi sunt fix nimic. Practic, se bucură numai prietenii că ţi-ai trecut sperma dintr-o ureche intr-alta fără să dai pe tine. Unii chiar fac rost de sponsor şi publică experienţa personală sub formă de pliant şi se aşteaptă o viaţă să aibă valoare literară.

Cea mai bună formă actuală de publicare este blogul (previzibil, aşa şi?). Definiţia o ştie toată lumea, dar o anagramă e întotdeauna binevenită: labă veşnică, amin. Există blogiştii autentici, dar săracii nu se aşteptau ca o tânără femeie în celebrarea feminităţii sau un artist puber cu mărar la nas să-şi împărtăşească victorios gândurile. Noua ocupaţie sau hobby (da, sunt trecute in CV-uri) a unor oameni trecuţi de prima prostie este blogăreala. “Cu ce te ocupi? Lucrez la o agenţie de publicitate ca flyer manager şi în timpul liber scriu, am şi publicat. Poezii? A, nu, lor le dau doar copy cu paste de pe internet la mine în blog”. Mai sunt tineri care se cred Cărtărescu şi-şi publică jurnalele intime. La modul că se trezesc la şcoala de corecţie după ce mama a citit despre cele 3 avorturi, 2 tentative de sinucidere şi petrecerile cu substanţe de mare risc. Nu se aşteptau ca părinţii lor chiar să utilizeze calculatorul în orele de program.

Orice adolescent se apucă de scris. Citeşte şi îi place ce a scris. Atunci se pogorăşte o lumină divină care îi spune să continue pentru că mai avem părţi pe care să ne tăvălim de râs. Cele mai mari eşecuri, dar ne oferă nişte clipe de neuitat, sunt doamnele şi tinerele doamne care nu au înţeles că nu există femeie filosof şi ne oferă fără ezitare lecturi spumoase născocite la menstră. Mai sunt şi oamenii fără ocupaţie (ca mine) care mai scuipă cu isterie câte o frustrare prin scris (nu spun nimic şi nici că vor rezolva ceva).

Scrisul e cea mai mare eliberare umană, dar totuşi cea mai comună formă de exprimare. Omul, prin natura lui sensibilă şi creatoare simte nevoia de artă. Că tabaceşte piele sau că însemnează vaci online, bipedul în cauză simte nevoia să se diferenţieze de patruped prin cultura, după cum ne zicea tătuţu. O scrisoare, un ziar, o carte, un e-mail, un converse etc. În toate putem scrie câte ceva.

Halatul alb şi uşa de după el

2006-08-21T14:34:00.000+03:00

Sala de aşteptare la cabinetul medicului român şpăgar şi nepriceput arată ca o saună de pensionari. Există o mică diferenţă, oamenii nu se dezbracă nici măcar în cabinet pentru consult. Sunt mai multe feluri de aşteptări, mai multe feluri de medici, mai multe feluri de pacienţi. O să ma refer strict la cei din sistemul public de sănătate, ambulator - policlinici. La majoritate. În spitale, altă discuţie.

Dermatolog (doctor în piei)
La uşa dermatologului întâlneşti toate categoriile de vârstă. De la copii care s-au scărpinat în fund până au dat de colon până la octagenari care nu concep căderea părului nici măcar la deshumarea de 7 ani. Deşi te-ai aştepta să vezi măcar unul mâncat de o erupţie până la os, toţi arată normal. Nu au nimic pe faţă, pe mâini, în nici un loc descoperit de haine. Dar când încep să vorbească de motivul vizitei lor la doctor, nu îţi vine să crezi că dumnezeu a plămădit aşa ceva pe pâmânt. Cum se apucă să vorbească? Coada la cabinet fiind imensă, încep să se revolte şi să-şi ţină socoteala care cum a ajuns primul. Apoi se crează relaţii personale între 2 sau 3 pacienţi care-şi descriu zgomotos negii din rect. Aşteptarea la dermatolog durează pe pacient în medie 20-30 de minute. Sunt recomandate IPoduri pacienţilor care au venit pentru tratarea unei simple exeme.

Ginecolog (doctor în doamne)
Medicul ginecolog din sistemul public de sanatate, ambulator, are cei mai puţini clienţi. Şi nu pentru că se adresează unui singur segment, femeia, ci pentru că femeia mioritică cu venituri mici este puritană până la ultimul floc. Ce i-a dat dumnezeu, nu trebuie răscolit decât de soţ. Dar în sufletul ei îi este o ruşine cumplită să-i răsfoiască goliciunea, pe lumină, un domn cu mănuşi ca alea de la teleshopping. Nici măcar când e însărcinată nu pleacă din faţa televizorului ca abia, după 9 luni, să se mire că are un tranzit sănătos în timp ce se screme să dea viaţă. Deci aici, în sala de aşteptare suflă vântul. Doar nişte pliante despre ultima generaţie de sterilet combinat cu o băşică spermicidă şi anticoncepţionale subdermice mai jenează nişte babe în trecere spre ORL.

Medicul de familie (doctor în iscălire şi parafă)
Uşa medicului de familie este tapetată cu pacienţi disperaţi după reţete compensate. O programare la medicul de familie este de pe o zi pe alta, în schimb la un specialist durează minim o luna. Pacienţii stau grupaţi într-un ciorchine, permanent nervoşi şi nerăbdători. Mai apare câte o doamnă în vârstă care păcăleşte toată coada pe motiv că are 10 boli şi nu poate să stea jos şi nici în picioare. Toţi impresionaţi îi fac loc, doamna intră în cabinet, se lafăie pe un scaun şi stă la taclale vreme indelungata pe nervii binevoitorilor. 'Plătim asigurările ca să înfundam policlinicile pe canicula asta!' se mai răţoieşte o mamă de adolescent proaspăt picat la bac.

Gastroenterolog şi internist (doctor în fecale şi alte putregaie)
La uşa gastroenterologului sunt numai pacienţi trecuţi de a doua tinereţe, bătrâni care odata au fost boieri in bătătura totalitaristă. Aici programările sunt fixe, disciplină totală, asistenta cheamă pacientul in cabinet, pacientul sare de pe scaun panicat, işi şterge transpiraţia de pe frunte, îşi aranjează şuviţa peste chelie şi, arcuit într-un unghi de 160 de grade intră şi dă bună ziua care sună ca o limbă-n cur. Este o liniste mormântală, medicul nostru, stăpânul nostru, plicul în buzunar la fiecare consultaţie. Acest medic este la un nivel ierarhic mai mare, pacientul ajungand la el prin recomandarea medicului de familie care, neştiind de ce naiba ficatul arată ca o mingie de fotbal şi nici nu vrea să afle, îl trimite mai sus cu motivaţia 'domnule, aveţi o boală care se numeşte ############stită, vă recomand un specialist'.

Endocrinolog (doctor în hormoni)
Genul ăsta de medic este foarte rar abordat. Mulţi nu ştiu că există deşi majoritatea problemelor vin de la dereglări hormonale. Ceilalţi medici rar îl recomandă pe motiv că 'domne, o rezolvăm noi cu aspirină' sau 'ete aveţi o problema serioasă, nu vă mai simţiţi aşa de special'. La endocrinolog ajung pacienţii cu recomandare de la prieteni. De obieci aştepţi pentru consultaţie dupa unul sau doi oameni. Nu e stres, nici comunicare între camarazii de aşteptat.

ORL-ist (medic în cele 3 rânduri de găuri vitale cărora nu le vezi capătul)
Sala de aşteptare a orelistului strânge pacienţi plini de muci pe care îi trag în gât şi îi înghit, doamnele bucurânduse de gustul salin. Mai sunt şi pacienţi care, în tinereţe, au tras o bătaie pe cinste la uşa batantă a saloon-ului şi au uitat să-şi îndrepte nasul plecat cu bagaje cu tot de pe faţă. Aici se produce un mic haos, fiind şi copii foarte mici care-şi urlă amigdalele până nu mai e nevoie de operaţie. De la orelist vei pleca cu acelaşi tratament ca ceilalţi pacienţi, dar nu vei afla niciodată. Şi vei avea impresia că te-ai facut bine. Dar mucii din gât pe care îi înghiţi cu atâta plăcere dimineaţa sunt excrementele unui streptococ de care iar nu vei afla niciodata că îl ai.

Cardiolog (doctor în inimă, aia din carne de pe partea stângă. Da, acolo era inima.)
60 - 80 de ani, masculi şi femele. După o viaţă de huzur în care au băgat în ei şi grăsimea sărită din tigaie pe faianţă, aceşti bătrâni nu mai sunt în stare nici măcar să păşească în lift. Ei au acelaşi tratament medicamentos până la sfârşitul vieţii, deşi medicul le mai recomandă să mai lase capul de porc pe porc şi să mai mânânce un pătrunjel. Aceşti pacienţi o să-l plângă pe ceauşescu în continuu, iar iliescu este singurul vinovat pentru pentru sângele care le circula ca la barajul de la Bicaz, când da, când nu. Primii care ies să se bucure de soarele de vară în gura prânzului la 50 de grade sunt cardiacii.

Pneumolog/Ftiziolog (doctor în plămâni/şi alte tuberculoase)
La acest cabinet oamenii îşi tuşesc plămânii cu atâta ardoare până ce vena de la tâmplă intră în orgasm multiplu. Ei nu vin de la prima tuse. Abia după o lună când plămânii stau la coadă la esofag pentru următoarele promoţii: muci simpli, muci cu sânge, muci în sânge, muci cu bucăţi sau muci în bucăţi cu sânge. Pacienţii nu au timp în aşteparea lor la consultaţie să mai discute probleme social-politice. Tusea le dă o ocupaţie constructivă, deglutiţia în suc propriu.

Urolog/nefrolog (doctor în pipi)
Pacienţii ajung aici pentru că au probleme cu pipi (în speţă). Prea mult pipi, prea puţin pipi, pipi care ustură sau lipsă desăvârşită de pipi. Se face tot o aşteptare disciplinată cu plic în buzunar. Mai sunt şi nişte bărbaţi jenaţi, dar nerăbdători pentru tuşeul rectal profesionist şi gay care li se va aplica. La fel ca la uşa dermatologului, am uitat să zic, bărbatul pacient este uşor timorat de problema intimă. Celorlalţi le va spune că are o simplă exemă pe burtă respectiv o simplă infecţie urinară deşi are bartai colonia de bube unde-i e lumea mai dragă respectiv micţionează ca un Kalashnikov.

Dentist (doctor în carii)
Dentistul ştie într-adevăr cum arată un om. Degeaba zici că 'ma uit în ochii tăi şi văd Parisul', că dentistul se uită în gura ta şi vede ce minciună gogonată eşti de fapt. Aşteptarea la uşa cabinetului este îndelungată. Pacientul se programează pentru o carie, ca o minciună gogonată ce e, dar în gură are un şantier in lucru, gingiile îi duhnesc a leş de câine, cariile ca o băşică supurândă de pe un cadavru în descompunere şi se mai simt jigniţi că medicul poartă mască, ochelari de protecţie şi dublă pereche de mănuşi. Dar cel puţin le place ca ridicarea scaunului nu se face cu un şut în fund. Bineînţeles că cei care aşteaptă sunt terifiaţi de zgomotul frezei din cabinet care nu se mai opreşte. Dar îşi zâmbesc reciproc şi liniştitor de la incisivii de farfurie până la caninii îngălbeniţi de tutun, restul dinţilor lipsind cu desăvârşire.

Cabinet de proceduri (colectare de sânge, secreţii, fecale, radiografii şi furtune cu întrare în anus)
Analizele sunt într-adevăr cele mai neplăcute. Aici pacienţii fac penitenţe pentru că nu s-au spălat pe mâini când era cazul. Încep să urle când acul e la centimetri departăre de venă deşi nu vor să înţeleagă că sunt suspecţi de 10 boli de când nu au mai trecut pe la doctor.
Pacienţilor care au de făcut examen coproparazitologic (depistare de viermi şi alţi paraziţi din.. rahaţi, nu ştiu cum să zic mai spumos) li se pune în braţe o eprubetă cu linguriţă. Ce ai putea să culegi cu linguriţa aia, doamne iarta-ma, şi cum ai putea. Imaginaţia nu are limite, ideea e ca, de emoţii, pacientul se constipa, fiind nevoit să ia laxative, nemaiavând ce să colecteze din terciul care s-a dus pe apa sâmbetei.
Sumarul de urină e cel mai amuzant pentru femei. Ultima generaţie de recipiente de colectare este o eprubetă cu gura foarte strâmtă, analizele fiind făcute ulterior direct de pe mâinile pacientei.
Descrierea colectării de secreţii este interzisă prin lege, din acest motiv, deşi curiozitatea depăşeşte limita isteriei, va fi o petrecere surpriză.. fără pijamale.
Investigaţiile sunt pentru pacient Marele Anonim. Deşi discută mai mult decât trebuie cu ceilalţi colegi de suferinţă, nu au cum să se aştepte la ce va să li se întâmple. Da, furtunul intră pe unde ar trebui să iasă, iar pentru asta trebuie să-ţi goleşti sfincterele într-o zi. Şi.. ba da, se poate. În continuare, legea iar îmi interzice să distrug surpriza pacientului.
Bolnavii care stau la uşa acestor cabinete sunt deja profesionişti, vorbesc în termeni medicali, dau sfaturi care nu au nici o valoare, chiar ţi-ar scrie o reţetă.

Pacientul român este unul dintre cei mai mari ignoranţi sănătoşi şi cel mai acerb ipohondru bolnav. Pentru el, sistemul public de sănătate este o mare nebuloasă. 'Cum, eu din salariul pe care-l câştig la negru îmi plătesc asigurările şi uite cum sunt tratat.. mai trebuie să plătesc şi un sfert din preţul medicamentelor'. Are impresia continuă că totul i se cuvine, nu se jenează la şpagă, se jeneză de boala indubitabilă pe care o are şi îşi continuă nebuloasa până la sfârştul vieţii. Când i se dă un verdict tragic, apelează la vrăjitoare. Mai departe, nu am cercetat. Cert este că în România supozitoarele se iau pe gură.

EMO my ass

2006-06-22T13:03:00.000+03:00

EMO e o ramurică rămurea din hardcore punk şi indie rock. Poziţia fetală s-a înregistrat prin 80, 90 când cele două genuri au corcit mizeria. Şi nu mă refer la muzică, ci la copiii care zburdă pe stradă cu lama la venă. Nu sunt nici măcar existenţialişti, nici depresivi plauzibili, sunt EMO.

Genul ăsta a puit aşa: emocore, screamo, hardcore emo, emo violence. Nu intru în astea. Rămânem la radicalul secundar.
Ce cuvânt începe cu emo? Emoticon! Da, dar nu asta e curentul. Membrii formaţiilor care susţineau la vremea aia concerte prin Washington deveneau dubios de emoţionali şi nu ca Michael Jackson în lungul lui proces de feminizare.

Cele mai cunoscute trupe de emo de atunci (Rites of Spring, Embrace , One Last Wish, Gray Matter) care au format primul val de gen, au inceput uşor să dispară pe la începutul anilor 90. Şi aşa, indie rock a monopolizat emo şi referinţa a devenit trupa Fugazi.. care vieţuiau dinainte. Şi aşa.. indie emo. Nu mai vedeai plămâni gonind pe scenă din solişti, ci dragoste şi pace. Repede la ultimul val care a început în 2000 cu Jimmy Eat World (Bleed American) din vechea gardă . Curând s-a facut o varză generală, nu mai ştiai care e emo şi care e strict punk, nu ca stil muzical ci ca manifestare scenică. Emo a ajuns acum, în 2006 atât de departe şi totul a divagat, încât definiţia din anii 80 nu se mai regăseşte nici măcar în abordarea muzicală. Fix ca bârfa: eşti femeie, iar la Potigrafu eşti curvă bătrână. Bineînţeles că a ieşit şi un computergame (Emogame). Făcut la mişto?

Amprenta sexuală în momentele de criză s-a pus, homosexualitatea înflorea printre adepţii tineri, brăzdaţi din ce în ce mai mult de vene sub pielea atât de cadaverică; dereglări emoţionale, dereglari hormonale (punk defect in estrogeni), atitudini 'cârlig de rufe', dar nici măcar vindicative, sindromul persecuţiei, tendinţe sinucigaşe.
Dacă nu ai un bătrân, cumpără-ţi: rockul e o stare de spirit. Fur asta şi o pun la emo. Aşa a devenit. Când totul ar trebui să fie vorba despre muzică, emo modern s-a transformat într-o definire a personalitaţii unui ins, merg mai departe şi pot afirma deja că poţi suferi de emo.

Şi..: EMO KIDS, avand în vedere că adepţii rar depăşesc 20 de ani. Nu cred că poţi să mori emo. Mai simplu: Câţi ani ai? Emo. Nu e o religie, nu e un cult, nu e un curent, nici macar o doctrină, e emo.
In România, spre deosebire de State, unde e creme de la creme, sindromul e mai găunos. O să vezi emo kids la concerte de ska.
Am cunoscut acum 2 ani o tipa de 15 ani din State (la vremea aia). Era basist intr-o trupă de hardcore. Era în continuu blazată, supărată, certată cu părinţii şi pe moment suferindă din cauza faptului că prietena ei (partener sexual) o înşelase cu unul. Vroia să se sinucidă. Astea erau chestiile fixe. Recent am discutat cu ea şi am întrebat-o ce face. Mi-a zis ca 'great'. Great în sensul de te-ai împăcat cu prietena ta, sau.. Nu, era 'great' la modul ca avea prieten, se înţelegea de minune cu părinţii, totul era ok la şcoală, se adaptase social. Vindecarea: plicitiseala de o stare indusă.

Emo Kids de România: In afară de faptul ca sunt melodramatici, narcisişti (trecut de limita superioară, deci în parte ipohondri), patetici, obsedaţi (nu de ce ci de tot), gata să plângă, au freze de le zboară de pe cap, ochii le curg de pe faţă odata cu rimelul şi au profile impresionante pe hi5.com. Cum recunoşti un emo intr-o poză: păr şi o mână întinsă spre aparat. Nu se pot uita în oglindă, că nu văd. Repet, nu sunt depresivi autentici, cu trăire plauzibilă, nu au o problemă pe care să pui degetul, ci totul stă în inducţie.

Stereotip: bluză strâmtă pe corp, blugi mulaţi şi totuşi nu pe buci, păr negru (vopsit), converşi pe care sunt scrise de mână tot felul de versuri, ochi înfundaţi de dermatograf. Dacă îi întrebi ce muzică le place o să-ţi înşire o listă cu trupe de care nu ai auzit în viaţa ta. Există, numai pentru ei, wannabe emo, care ascultă muzică fake şi nu emo-ul ala old school al trupelor de mâna a treia care nici măcar nu şi-au lansat vreun album.

Singurul lucru bun care iese dintr-o prietenie cu un emo kid: îţi ascultă problemele. În momentul în care trebuie să-ţi aline suferinţa, or să înceapă să vorbească despre ei. Dacă se îndrăgostesc de tine (după ce îţi spun că tocmai au ieşit dintr-o traumă şi tu eşti doar un obiect sexual), îţi vor scrie o poezie atât de nasoală încât două degete nu vor fi de ajuns pentru un reflux esofagian. Dacă vă certaţi, pe mobil vei găsi nu 10, nici 20 ci vreo 100 (exagerez pentru că pot) de mesaje vomiţoase. Cum poţi să te desparţi? Păi nu poţi, pentru că va încerca să se sinucidă de ochii lumii (îşi va tăia venele un pic, îi va scăpa lama şi pe un tendon, bineînţeles sau va fierbe la linguriţă prea puţină ketamină.. aşa că supravieţuieşte şi te va ameninţa cu sinuciderea până când îl omori cu mâna ta).

Spre deosebire de emo autentici (americanii) care nu vor să iasă din definiţie ca gen de muzică, copiii români nu au nici o jenă să se prezinte la un concert SoulFly, Bloodhound Gang, Depeche Mode (sunt intr-un trip atât de adânc încât şi DM mi se par emo) sau Deftones (aaa, nu şi voi). (Cred ca şi eu). Mai mult, îşi vor lua şi tricouri.

Refuză să le zici pe nume (Bă, Emo!) spre deosebire de punkist care nu va refuza niciodată un 'auzi, coaie' şi un elicopter pe scenă (Piticu, te iubesc, arată-mi liliacul!).

Una peste alta sunt un produs al unei societăţi bolnave, încercănate. Un produs trist, dar atât de iritant şi incomod încât nu-ţi poate fi milă de ei. Ce se vor face când vor fi mari: specialişti în publicitate.
Ca să nu ne facem de rahat, pronunţăm IMO.

Ne vedem la pop nerds, scene idiots (Gogo) şi isusianici.

Vreau să cumpăr lumii întregi droguri

2006-06-23T17:28:00.000+03:00

In Memoriam Candy Gheorghe, una dintre multiplele victime ale heliobacter pyloris.

Cum numai un farmacist sau un chimist (ambii genialoizi) puteau să inventeze formula magică, şi nu o bucătăreasă, domnul doctor John Pemberton se săturase să vândă medicamente la farmacie sau să combine tot felul de zoaie.

Mai. Atlanta. 1886. Dr John Pemberton flecăia hamburgări în backyard-ul american. Îi era prea sete. Era un moment always Coca-Cola. În acea clipă, merele au căzut din copaci, fulgerele trăsneau pe cer şi Moise despărţea marea în două. Formula a fost inventată, da, chiar în backyard. Şi cum băutura plină de viaţă şi demoni avea nevoie de un nume, cronicarul doctorului, Frank Robinson, a ţintit soarele cu degetul arătător şi a zis: Coca Cola! Şi aşa avea să-i rămână numele până la dispariţia definitivă a cancerului.

Acelaşi cronicar a scris invenţia frumos pe hârtie cu pana, numele devenind atât un logo cât şi un brand ce avea să posedeze fiecare puşti supraponderal.
Chimicala s-a vândut pentru prima oara în în în într-o farmacie (Jacob's Pharmacy) tot în 1886, tot în mai. Se vindea aproape de 9 ori pe zi, vânzările pentru primul an cumulându-se la 50$, deşi investiţia depăşea 70$. Până în 1905, zeama conţinea extracte de cocaină şi multă multă cafeină. Era nevoie de energie şi fericire deşi America era deja descoperită.

În 1887, alt farmacist plictisit şi totuşi sclipitor, Asa Candler, a preluat formula Coca Cola de la Pemberton cu 2.300$. Până în 1890, Coca Cola era cea mai dorită băutură vărsată (aşa, ca uleiul vărsat la cooperativă) de papilele gustative ale americanilor. Păi de, cocaina. Dar nu numai datorită ei, Candler implementase strategii de marketing foarte agresive. De atunci a început hărţuiala Coca Cola.

Între 1890 şi 1900, vânzările au crescut cu 4000%. Publicitatea puternică făcea ravagii, cei doi farmacişti îşi umpleau buzunarele, iar Coca Cola devenise brand-ul american de succes pe tot continentul. Şi: compania cu pricina a început să vândă concentratul de Coca Cola multor alte firme care îl vindeau la rândul lor deja diluat. Aşa şi acum: pui sirop, apă cu bule să pişte şi pam pam: Coca Cola (da, ca atunci cu sirpoul de căpşuni şi sifonul). Băutura s-a adaptat cel mai bine în fast-food-uri. Nu se mai vindea vărsată, fiind îmbuteliată.

În aprilie 1985 noua formulă Coca Cola (trade secret) a fost lansată pe piaţă. Astăzi, produsele Coca Cola sunt consumate la o rată de peste un miliard de băuturi pe zi.

Dar până aici, strategiile de marketing şi-au făcut de cap. În 1969, compania Coca Cola şi McCann-Erickson au încheiat campania 'Things Go Better With Coke', înlocuind-o cu 'It's The Real Thing'. Da, e atât de reală, încât o simţi de la început până la sfârşit. De la un jingle genial s-a ajuns a fi cea mai puternică şi bine plasată campanie pe care a văzut-o pământul vreodată.

'Aş vrea să cumpăr lumii o Cola'. Şi eu! Ba eu! 'I'd Like To Buy The World A Coke', cântecelul Coca Cola, s-a născut în ceaţă. Bill Backer, directorul de creaţie de la McCann pentru Coca Cola, se ducea spre Londra la o întâlnire cu nişte compozitori, pentru a pune la punct nişte jingle-uri ce urma să fie înregistrate de trupa New Seekers, foarte cunoscuţi la vremea aia. Avionul în care era Baker nu a mai putut ateriza pe aeroportul londonez din cauza unei ceţe puternice aşa că s-a oprit în Irlanda. În situaţiile de genul ăsta, companiile de zbor, cazează pasagerii la un hotel local şi trebuie să împartă camerele.. sau somn la aeroport. Dimineaţa, când toţi pasagerii s-au întâlnit la aeroport la o cafenea, Baker a observat un grup care făcea caterincă de sticlele de Coca Cola. Atunci şi-a dat seama că 'hai să stăm împreună' e acelaşi lucru cu 'hai să bem o Cola'. Coca Cola devenise un mod de viaţa, mai mult decât consumarea unei simple băuturi.

Ajuns la Londra, Backer s-a întalnit la hotel cu cei doi compozitori, care scriseseră deja un cântec din două şi se pregateau să se vadă cu trupa. Cu ideea deja în cap, Baker le-a spus exact ce auzise în aeroport. Şi cântecelul a ieşit aşa:

I'd like to buy the world a home and furnish it with love,
Grow apple trees and honey bees, and snow white turtle doves.
I'd like to teach the world to sing in perfect harmony,
I'd like to buy the world a Coke and keep it company.
It's the real thing, Coke is what the world wants today.

În februarie 1971, cântecul a fost trimis înapoi în State la toate posturile de radio. Multe firme care îmbuteliau Coca Cola erau total nemulţumite şi nu vroiau să plătească reclama. Sclipirea lui Baker nu avea nici un succes. Aşa că acesta a perseverat în convingerea directorilor de la McCann că jingle-ul ar putea sta în picioare atâta timp cât intră pe un visual. Bingo! Bugetul s-a aprobat (250.000$), cel mai mare investit până atunci pentru o reclamă televizată.

Reclama a fost lansată în Europa unde a primit un feedback treacă meargă. Relansată în State în 1971 (iulie), răspunsul a fost dramatic: Coca Cola şi producătorii primiseră peste o sută de mii de scrisori referitoare la reclamă. Greu de crezut pentru zilele noastre, dar ascultătorii cereau la radio jingle-ul. 'I'd Like to Buy the World a Coke' este până în ziua de azi cea mai bună reclamă a tuturor timpurilor.

Formula actuală; Coca Cola e făcută din frunze de coca decocainizate şi boabe de cola. Apoi ingredientele alea; apă, zahăr, dioxid de carbon, coloranţi caramel, acidifiant acid fosforic, arome naturale, cafeină (42 kkal, 180 kj, glucide 10.6 g, totul pe suta de grame). Si ingredientul secret pe care nu avem voie să îl ştim, mai este numit şi 7X. O fi cianura, o fi verde de paris, o fi sănătate curată, n-o să ştim niciodată.

În România, Coca Cola a intrat (oficial, legal) după 89, manipulând cu succes prin aproximativ 5 campanii majore. Vorbeşte-i românului pe limba lui că-ţi bea şi ţuică făcută în cadă.

O zeamă atât de nocivă dacă e consumată constant, dar atât de bună câteodată. Coca Cola a avut cele mai bune strategii de promovare în cei 100 şi ceva ani de existenţă apelând la tertipuri atât de ghiduşe încât şi pisica ar bea un bol. Păcat că în timp ucide încet şi sigur. Ăsta ar fi simbolul. Dar pe piaţă nu există nici un suc natural 100%, decât ce apuci să storci şi să bei în următoarele câteva minute până nu se oxidează. Dar nimeni nu refuză o Cola după o piţa săţioasă. Să bem.

Moş Craciun vine pentru că aşa vrea Coca Cola. Nu opriţi consumul.

Off Limits

2006-07-07T17:01:00.000+03:00